I am a bit embarrassed to start with a pop culture reference, but it seems hazy and significant enough to open a text about Sorin Neamțu’s The Great Blot. In David Lynch’s classic Wild at Heart, near the end of the film—after Sailor (Nicolas Cage) is beaten to a pulp by a few angry metalheads—we are treated to a staggering line, preceded, admittedly, by one of the most grotesquely simulated mystical scenes in Hollywood history. Shaking the dust off the snakeskin jacket that summarizes the essence of his personality, Sailor looks his aggressors in the eye and says, “Boys, you gave me a valuable life lesson.”
Out of a pedantry that is quite appropriate in a discussion about The Great Blot, I will provide the exact reference for that line: search YouTube for "Wild at Heart son sahne" and watch the scene from about the 3-minute mark, with subtitles in a "barbaric" language. And now, let me see if I can unravel for the reader the brutal history of my relationship with the artist. There is a founding event in this history, which will be appropriately documented at some point: a fair beating, a frank confrontation in a chivalrous yet violent boxing match.
For now, however, until the indubitable proof of that "life lesson" (which I hope we served one another) comes to light, I am content to share the brutal experience of rare visits to a studio lost in the chaos of projects, and the not-entirely-comfortable experience of being an assistant and consumer of a work in progress that was almost exasperating for the author: the volume The Great Blot.
I have no idea how Sorin Neamțu’s project will look after the fine-tuning of the hanging, nor how "tamed" the volume will emerge from the pedantic printing press. I do know, however, that I would want things to remain, by and large, the same: not at all, or as little as possible, attenuated. I like the viewer and the reader of these "Great Blots" to feel assaulted, brutalized, and—recognizing no pedagogical justification—stunned.
Neamțu has a series titled Ball-Heads (Capete ghem): silhouettes of awkward children whose faces reveal a recent fear (a studio secret: initially, the series was titled Disoriented Children). There is something fundamentally dubious and cruel in the face of a disoriented child. Neamțu’s children appear to have received, moments before the photo was taken, a correction whose justification they cannot fathom. These are not children handled "with a gentle touch," just as Neamțu himself does not know how to be gentle (how much moral perversity lies in that "gentle touch”).
Back when he was in The Famous Animal, Neamțu mimicked naivety and bet on it. The stupor he tried to provoke was, in fact, seduction. Now, Neamțu does not want to please; he seeks no accomplices or intimacy; he does not know how to console. His tutelage is fierce, and the Ball-Heads are resolved painfully, with their Head-Down. The entanglement is resolved through contortion. Yet there is nothing acrobatic about it—only the harsh, unspectacular zeal of a metanoic fitness.
Obscure silhouettes of what is presumably already the adult, revealing or concealing an old, pathetic, almost unreal guilt: the artist is now like the criminal who suppresses his deed as something that does not belong to the tangible world.
I do not want to fall into the biographical or scratch further into the moral fiber. The Great Blot allows for very little consoling intimacy. The melancholy of the postures—or whatever it may be: melnclie—is cold: nothing warm. Reverie, as much as this melancholy permits it, is summary, frail, and disjointed by moments of stupor. Does Neamțu resolve anything? Does the Head-Down truly resolve the Ball-Head? I find it hard to believe. The Oblomovian pose in several works is not wise laziness; it is exhaustion, almost defeat. And The Great Blot is both the trace of a violent splash and a threatening puddle, hiding who knows what nest of snakes. Whether a dam will break somewhere or everything will evaporate, I expect to see Sorin Neamțu sometime from now, standing up, shaking off the dust, and saying: “Boys...”
Mi-e un pic jenă că încep cu o referință culturală pop, însă mi se pare suficient de nebuloasă şi de semnificativă pentru a deschide un text despre Marea pată a lui Sorin Neamţu.
Aşadar, în clasicul Wild at Heart al lui David Lynch, pe la finalul filmului, după ce Sailor – Nicolas Cage e snopit în bătaie de cîţiva metalişti supăraţi, avem parte de o replică stupefiantă, e adevărat că precedată de una dintre cele mai grotesc simulate scene mistice hollywoodiene: scuturându-şi de praf geaca din piele de şarpe ce rezumă esenţa personalităţii sale, Sailor îşi priveşte agresorii în ochi şi spune: Băieţi, mi-aţi dat o valoroasă lecţie de viaţă.
Dintr-o pedanterie foarte la locul ei într-o discuție despre Marea pată, fac și trimiterea exactă către replica de mai sus: dați căutare pe YouTube Wild at Heart son sahne și vizionați scena de pe la minutul 3, cu subtitrare într-o limbă barbară. Iar acum, să văd dacă pot desluși pentru cititor istoria brutală a relației mele cu artistul Neamțu. Există în această istorie un eveniment întemeietor, care sper că va fi documentat cum se cuvine la un moment dat: o bătaie pe cinste, o confruntare fățișă într-un - destul de cavaleresc, dar violent - meci de box.
Deocamdată însă, pînă să iasă la iveală proba indubitabilă a acelei lecţii de viaţă pe care sper că ne-o vom fi servit unul altuia, mă mulţumesc să vă împărtăşesc experienţa brutală a rarelor vizite în atelierul aflat în devălmăşia proiectelor şi pe cea nu tocmai confortabilă de asistent şi consumator al unui work in progress aproape exasperant pentru autor: volumul Marea pată
Habar n-am cum va arăta proiectul lui Sorin Neamțu după reglajul fin al panotării și nici cât de îmblânzit va ieși volumul din pedanta tiparniță. Știu însă că mi-aş dori ca lucrurile să stea, în mare, cam la fel: deloc sau cît mai puţin atenuate. Iar privitorul şi cititorul Marilor pete să se simtă şi ei agresaţi, brutalizaţi şi, nerecunoscînd nici un fel de îndreptăţire pedagogică, stupefiaţi.
Are Neamţu o serie a Capetelor ghem: siluete de copii stinghere, pe al căror chip se citeşte o spaimă recentă (secret de atelier: iniţial, seria se chema Copii dezorientaţi). E ceva fundamental dubios şi crud în chipul unui copil dezorientat. Copiii lui Neamţu par să fi primit, cu cîteva clipe înainte de poză, o corecţie a căror justificare n-o desluşesc. Nu sînt copii luaţi cu binişorul, după cum nici Neamţu nu ştie să ia cu binişorul (cîtă perversitate morală în binişorul ăsta).
Pe vremea cînd era în Celebrul animal, Neamţu mima naivitatea şi miza pe naivitate. Stupoarea pe care încerca s-o provoace era de fapt seducţie. Acum, Neamţu nu vrea să placă, nu caută complici şi intimitate, nu ştie să consoleze. Tutela lui e înverşunată, iar Capetele ghem se rezolvă chinuit, cu Capul în jos. Încîlceala se rezolvă prin contorsiune. Nimic acrobatic însă, doar rîvna aspră şi nespectaculoasă a unui fitness metanoic.
Siluete obscure ale, e de bănuit, adultului deja, care descoperă/ascunde o vină veche, penibilă şi aproape ireală: artistul e acum precum criminalul care-şi suprimă fapta ca pe ceva ce nu aparţine palpabilului.
Nu vreau să cad în biografic sau să mai scrijelesc în fibra morală. Marea Pată nu îngăduie prea multă intimitate consolatoare. Melancolia postúrilor – sau ce-o fi ea: melnclie – e rece: nimic cald. Reveria, atîta cît e îngăduită de melancolia asta, e sumară, firavă şi dezarticulată de momentele de stupoare. Rezolvă ceva Neamţu? Capul în jos rezolvă cu adevărat Capul ghem?Nu-mi prea vine să cred. Poza oblomoviană din câteva lucrări nu e lene înţeleaptă, e sfîrşeală, aproape înfrîngere. Iar Marea pată e şi urma unei împroşcări violente, ca şi băltire ameninţătoare, ascunzând cine ştie ce şerpăraie. Că se va rupe undeva un dig, sau că totul se va evapora, mă aştept să-l văd peste ceva timp pe Sorin Neamţu ridicîndu-se în picioare, scuturîndu-se de praf şi zicînd: Băieţi...
Cătălin Lazurca
